Cu o experiență de peste 13 ani în proiecte de audit (internet banking, securitate IT, proiecte IT, proiecte finanțate prin fonduri UE), consultanță (continuitatea afacerii, analiză de impact, analiza decalajelor, evaluarea maturității proceselor, evaluarea riscurilor, soluții tehnice de securitate – DLP, SIEM, endpoint etc), implementarea de standarde și bune practici de securitate (ISO 27001, COBIT, ISO 20000/ITIL) și instruire IT&C (CISA, CIPM), Adrian Munteanu este profesor universitar doctor în cadrul Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor – Univ. Alexandru Ioan Cuza din Iași, unde predă securitatea informațiilor, auditul sistemelor informaționale, guvernare și managementul serviciilor IT. În perioada 2017 -2018 a fost președintele filialei din România a IAPP (International Association of Privacy Professionals). Este expert ENISA (European Union Agency for Network and Information Security, 2014) în domeniul managementului riscurilor. De asemenea, este Certified Information Privacy Manager (CIPM) Computer Information System Auditor (CISA), Certified in Risk and Information Systems Control (CRISC) COBIT Foundation Certificate, ITIL Foundation Certificate.
La invitatia Dpo-NET.ro - Data Protection Officers Network, acesta a acceptat să răspundă in exclusivitate la unele din cele mai arzătoare întrebări în domeniul protecției datelor din România.
Scopul GDPR-ului nu este de a da amenzi ci de a proteja persoanele. Cu toate acestea, după 3 ani de la intrarea în vigoare a Regulamentului doar 67% dintre Europeni au auzit de GDPR, în timp ce doar 36% au declarat că știu ce este acest regulament (date prezentate de Comisia Europeana în sondajul Eurobarometru). Credeți ca aceste cifre sunt rezultatul dezinteresului persoanelor în ceea ce privește de protejarea datelor lor?
AM: Putem să ne întoarcem în timp, în 2001 – cînd a apărut directiva europeană sau chiar mai devreme, la începutul Internetului. Păstrînd raportul, lucrurile au evoluat. Poate nu cu viteza dorită, dar cu certitudine gradul de conștientizare în aceste vremuri este mai mare. Nu cred că este „dezinteres„ ci mai degrabă lipsă de informare sau de explicații. Omul de astăzi caută să obțină lucrurile cît mai repede, cît mai ușor, cu un click. Și pînă nu este afectat direct, nu acordă importanță subiectului.
Pentru că nu a fost informat încă, acordă mai puțină importanță datelor oferite pe un site și mai multă reducerii sau prețului produsului/ serviciului pe care și-l dorește.
Educația însă ar trebui să înceapă din primii ani de școală: cum cauți informații pe Internet? Cum deosebești informațiile false? Cum identifici un site fals? Ce date oferi și de ce?
Care credeți ca vor fi consecințele acestei lipse de conștientizări a importantei datelor în rândul persoanelor, pe termen lung?
AM: : Sunt destul de sceptic. Consider că acum, la gradul de dezvoltare al tehnologiei – machine learning, artificial intelligence, big data, analytics – lupta cu apărarea vieții private în online este aproape pierdută. De fapt acum cred că facem „damage control„ – încercăm să protejăm ce se mai poate. Genetic nu sîntem ființe etice iar economic nu luăm decizii raționale. Vor exista în continuare suficienți oameni care își vor oferi datele în contrapartida unui bun sau serviciu.„Technics get the job, business does the money„. Trăim într-o economie bazată pe servicii în care informațiile despre consumator (comportment) sînt combustibilul cu care se alimentează motorul vînzărilor on-line. Ori de cîte ori constrîngerile/regulile contravin credințelor/dorințelor noastre sau cîștigul obținut va fi mai mare decît costul, vom fi dispuși să încălcăm regulile.
Un studiu ASCPD atragea atentia la inceputul acestui an asupra acestor statistici din unitatile medicale Romanesti: 37,44% din instituţiile sanitare cuprinse în analiză s-au confruntat cu incidente de securitate şi cu toate acestea 73,85% din total nu au implementat un plan de reacţie la incidentele de securitate. De asemenea, sondajul a scos în evidenţă că 70,26% încă folosesc adrese de email @yahoo.com şi @gmail.com în interes profesional în interiorul reţelei, expunând astfel organizaţia unor riscuri care pot fi evitate. Din sondaj a mai reieşit că 11,28% nu au implementat sisteme tehnice de protecţie antivirus, cel mai des invocând lipsa fondurilor. Cum comentati aceste rezultate ?
AM: Din interacțiunile mele, consider că situația este chiar mai gravă decît o relevă sondajul. Văd lucruruile din două perspective: una financiară și una care ține de viziune/strategie.
Pentru un spital, o investiție în licențele pentru o soluție antivirus reprezintă o sumă mare și nu este în prim planul obiectivelor. Dacă mai adăugăm protecția bazelor de date, soluții DLP etc…deja discutăm de sume consistente. Ar trebui să spună managerii spitalelor ce procent din bugetul anual al unui spital este alocat investițiilor, din acesta cît reprezintă investiții IT și din acestea cît investiții în Securitate. Vom discuta de procente mult subunitare, care tind spre zero. Prin urmareș știrile nu îmi spun nimic nou.
Cea de a doua perspectivă, are în vedere „rotița„ numită spital, ce face parte dintr-un angrenaj/sistem mai mare. Deși avem din 2013 o strategie de securitate cibernetică, abia odată cu transpunerea Directivei NIS în legislația națională se încearcă a se face ceva în direcția securității informațiilor. Sistemul informațional al unui spital nu este o insulă pe care o protejezi singular.
Având în vedere atacurile cibernetice asupra sistemului sanitar românesc din ultimele saptămâni, ce măsuri considerați că trebuie luate imediat ?
AM: Este cam dificil să ofer un răspuns general valabil în cazul spitalelor deoarece managementul este cel care a decis în fiecare caz în parte. Majoritatea spitalelor folosesc sisteme la cheie, fie pe serverele proprii, fie pe serverele furnizorilor. Informațiile medicale ajung și în SIUI sau la alți furnizori de servicii, chiar furnizorul soluției are de obicei acces total la datele medicale. Aș fi curios să citesc informații cu privire la numărul spitalelor publice din România care au un departament IT și numărul de angajați din departament.
Teoria ne învață despre „security by design„ - adică să ne gîndim la protecția informațiilor încă din faza de proiectare/achiziție a unui sistem. Astfel costurile vor fi cu totul altele.
GDPR se referă la același lucru, scris altfel: „asigurarea protecției datelor începând cu momentul conceperii și în mod implicit „. Pornind de la această cerință putem să estimăm ce costuri presupune „pseudonimizare„ sau „criptarea datelor„. Se face cu ajutorul algoritmilor proprietari SGBDR-ului folosit de aplicații? Se cumpără o soluție la cheie? Cine face analiza? Cine identifică rolurile, drepturile și permisiunile?
Întrebările ar trebui să continue și vom ajunge la următoarele măsuri/soluții/controale minimale: criptare/pseudonimizare; copii de siguranță și arhivare; clasificarea datelor; prevenirea pierderii datelor (DLP); managementul conturilor utilizatorilor (inclusiv conturile privilegiate); managementul incidentelor; antivirus; managementul amenințărilor... Protecția datelor trebuie asigurată în toate cele 3 situații în care acestea se pot afla: utilizate, în tranzit sau stocate. Dacă am pune pe hîrtie costurile, vom constata că sînt mari. Foarte mari pentru o organizație iar pentru un spital, cred că sînt considerate enorme.
Dar asta nu este o scuză. Pentru că o mulțime din cerințele GDPR ar fi trebuit puse în practică începînd cu anul 2001 cînd a intrat în vigoare fosta lege 677.
Știrile din presă despre incidente de securitate confirmă că nu sînt deloc puține cazurile din practica autohtonă în care conformitatea înseamnă să te acoperi de hîrtii. Aproape nimeni nu verifică dacă ceea ce este scris prin acele hîrtii chiar funcționează în realitate. Cam asta se întîmplă și acum.
Este esențial ca persoanele să identifice prelucrările ilegale de date pentru a-și putea exercita drepturile. Cât este de important sa-ți cunoști drepturile atâta timp cât nu poți identifica o prelucrare ilegală? Pe ce ar trebui să se axeze campaniile de informare a persoanelor?
AM: : Utilizatorul obișnuit nu are de unde să știe dacă o prelucrare este ilegală sau nu. Este responsabilitatea managementului organizației să prelucreze datele legal.
Pentru că sînt și auditor, eu plec de la premisa că o prelucrare este legală dacă este permisă de lege („tot ce nu este permis, este interzis„) și nu dacă nu este interzisă de lege („tot ce nu este interzis, este permis„).
O campanie de informare ar trebui să fie simplă, într-un limbaj accesbil oricui, fără „legaleză„ sau „securITeză„. Aș spune că orice informație, implicit deci și datele personale, au valoare: pentru organizații; pentru individ, pentru societate și pentru terți. Aș prezenta exemple cu „suferința„/„daunele„ semenilor ale căror date au fost prelucrate ilegal, folosind ca exemplu furtul de identitate care poate conduce la pierderi financiare.
Am citit cît am putut despre amenzile date de autoritățile din țările UE. Nu am identificat nici o știre în care să se menționeze și ce prejudicii/daune au suferit oamenii afectați.
Care credeți că ar fi cea mai scurta cale spre creșterea gradului de conștientizare și complianta GDPR: educarea persoanelor sau educarea operatorilor?
AM: Educația/școala indivizilor, plecînd de la concret la abstract și nu invers cum se practică acum. Generațiile care vin din urmă sînt generații care s-au născut și au crescut cu tehnologii despre care noi, la aceeași vîrstă, nici nu știam că există. Ni le închipuiam de prin literatura SF
Organizațiile fac afaceri. Afacerile presupun riscuri pe care managementul și le asumă. Și acum, după mai bine de 2 ani, percepția este că dacă ai informare pe site, semnătura anagajatului, un cookie manager și un fișier Excel cu „evidența activităților de prelucrare„, se poate spune că ești „conform cu GDPR„. Multe organizații percep acest regulament ca o constrîngere ce induce costuri suplimentare și inutile.
În România, până în acest moment s-au acordat trei amenzi pentru nerespectarea GDPR deși autoritatea condus aproape 1.000 de investigații, adoptând o atitudine orientată spre prevenție și dispunerea de măsuri corective. Considerați că Amenzile au un rol important în aplicarea GDPR-ului? Din experienta dvs practică, cei mai mult operatori se conformeze cu GDPR-ul din responsabilitate sau de frica amenzilor?
AM: După cum am spus și anterior, o afacere înseamnă riscuri iar noi oamenii nu sîntem proiectați să fim etici. În prezentări folosesc de multe ori Biblia pe post de exemplu, cu scuze dacă unii consieră că fac o blasfemie. Dar și acolo, in metafora cu alungarea din Rai, avem o inteligență artificială, ceva machine learning, o amenințare și lipsa eticii.
Indiferent dacă vorbim de organizație sau individ, comportamentul este același: facem sau nu facem unele lucruri din 3 motive- de frică, pentru o recompensă sau din conștientizarea lucrului rău/incorect.
Credeți că instituțiile publice ar trebui sa fie un exemplu pentru restul operatorilor? Punem această întrebare pentru că în Romania avem un tratament preferențial pentru instituțiile publice, amenda maxima pentru nerespectarea GDPR-ului fiind de 200.000 lei (aproximativ 42.000 euro), cu mult inferior față de ceea ce risca operatorii privați.
AM: Nu am înțeles această diferențiere din legea noastră. În unele situații acea amendă va fi inferioară costurilor cu măsurile tehnice. Prin urmare de ce ar cheltui cineva mai mult decît amenda? Care și așa nu se aplică în momentul constatării neregulilor...
Aduc in discuție cartea unui laureat Nobel în Economie: Douglas North.
În studiul său instituţiile sînt definite ca fiind regula jocului. Instituţiile pot să includă familia, firma de curînd înfiinţată, pieţele de capital, sistemul de creditare bancară, sistemul juridic, clauzele contractuale, etc. În momentul în care regulile jocului oferă o motivaţie consistentă cu interesul individual, comportamentul oamenilor se va conforma în general regulilor formale (legislaţia, clauzele contractuale de exemplu). Dar dacă aceste reguli formale intră în conflict cu interesul individual, atunci oamenii vor fi motivaţi să încalce aceste reguli şi să suporte consecinţele acţiunilor realizate. Prin urmare, instituţiile determină costul tranzacţiilor şi influenţează alegerea indivizilor!
Instituțiile ar trebui să fie un exemplu pentru că este vorba de cetățenii statului nu de „clienți„
Cu toate că România înregistrează cel mai scăzut nivel de utilizare a serviciilor de internet dintre statele membre ale UE, 86 % dintre utilizatorii români de internet au conturi pe rețelele sociale, ceea ce ne face campionii Europei la acest capitol. Având în vedere scandalurile imense în care au fost implicate rețelele de socializare, fie prin breșele de securitate, fie prin utilizarea ilicită a datelor, putem considera că suntem și cei mai vulnerabili. Cum considerați ca ar trebui să se comporte un utilizator de internet, dacă ar fi constient de riscurile pe care internetul le ascunde?
AM: Nu știu cît de vulnerabili sîntem luați ca întreg. Dacă este conștient de riscuri, utilizatorul va ști și cum să se comporte. Dacă nu, va plăti, iar într-o bună zi își va da seama și cît l-a costat. Cînd numărul celor care consideră că „nu au nimic de ascuns„ se va reduce simțitor, vom putea spune că lucrurile au intrat pe drumul cel bun.
Accesul copiilor la internet este deja o normalitate. Ar trebui acest lucru sa ne îngrijoreze? Considerați că o educație privind privind accesul la internet al copiilor ar trebui sa fie o sarcina a părinților sau sistemul de învățământ ar trebui să-și asume acest rol?
AM: Accesul la tehnologie nu trebuie să îngrijoreze pe nimeni. Evoluția este firească, avansul tehnologic este firesc. Căruța a fost înlocuită de automobil și oamenii nu mai mor călcați de cal ci în accidente auto. Cînd în 2009 ni se vorbea despre wireles ca fiind ceva comun, ni se părea greu de acceptat. Toate lucrurile au un ciclu de viață.
Cea mai bună și sigură investiție pe care o poate face un adult este în educația copiilor săi. Astfel ei vor deveni la rîndul lor niște adulți „mai buni„ iar evoluția este asigurată.
Școala este pe primul loc cînd discutăm despre „învățare„. Părinții sînt cei care ar trebui să dea coordonatele morale/etice ale copilului iar școala ar trebui să fie cea care instruiește. La o întrebare anterioară am spus despre spitale că sînt o „rotiță„ dintr-un sistem mai mare. Școala este altă „rotiță„
Facebook a lansat Study, un program de cercetare de piață bazat pe recompense. Cum vi se pare un asemenea concept: să fim plătiți pentru datele pe care le facem publice? Este acesta direcție una corecta?
AM: Piața trebuie să fie liberă. Rațiunea de fi a oricărei organizații este satisfacerea nevoilor acționarilor. Discuția este mai degrabă despre etică. Iar aici fiecare este liber să decidă după propriile principii.
Pot da alt exemplu care se aseamănă. Un lanț de magazine a lansat carduri de fidelitate. Cardul este nominal, acumulezi puncte ori de cîte ori faci cumpărături. Magazinul oferă și reduceri la anumite produse, moment în care punctele acumulate pot fi folosite. Constat însă că au trecut mai bine de două luni de cînd nu am văzut nici o reducere, a nici un produs. Și-a oferit clientul date personale contra cost? Bineînțeles. Magazinul analizează comportamentul clienților? Cu siguranță. Așa funcționăm noi.
Conform unui raport DLA Piper (GDPR data breach survey: February 2019), de la data aplicării GDPR-ului și pana în februarie 2019, Autoritatea de supraveghere din Olanda înregistrase 15,400 de notificări de breșe, în timp ce România număra la acea vreme doar 270. Care credeți că este motivul acestei discrepanțe? Suntem noi romanii un popor norocos și breșele de securitate ne evită, ori nu recunoaștem o breșă de securitate nici dacă ne împiedicăm de ea?
AM: Cred că mai degrabă ne încadrăm în a doua situație. Am impresia că și aici sînt mai multe cauze: rușinea și frica. Rușinea de a recunoaște că ai o problemă sau ai greșit ceva, respectiv frica de sancțiune. S-ar mai putea adăuga și...neștiința. Poate unii nici nu știu ca datele lor sînt pierdute, furate, vîndute.
Identificarea riscurilor este unul din cei mai importanți pași spre complianta GDPR. Dar dacă noi nu resuim sa identificam nici breșele, cum am putea identifica riscurile?
AM: Mă feresc să folosesc sintagma „conformitate GDPR„. Evaluarea riscurilor este o cerință, nu doar în GDPR, cu ajutorul căreia identifici în final controalele de care ai nevoie.
Teoria riscurilor este destul de complicată. Organizațiile își doresc „modele„ cît mai simple. Din păcate acest lucru nu se poate. Încerc să simplifică puțin lucrurile. Într-o organizație se întîmplă niște procese prin care se livrează bunuri și/sau servicii. Procesele implică oameni și aplicații/tehnologie. Aplicațiile implică echipamente/tehnologie și oameni. Procesele au nevoie de controale pentru ca lucrurile să se desfășoare într-un anumit fel.
Pentru a ști care sînt riscurile din IT (aplicații, echipamente și resurse umane critice) trebuie mai întîi să cunosc care sînt considerate a fi procesele/serviciile critice de către organizație. Chiar dacă discutăm despre riscuri IT, evaluarea acestora nu este doar sarcina departamentului cu același nume. Din perspectiva unui departament IT nici nu există riscuri. Cei din zona economicului au riscuri: să nu livreze bunui și servicii care, au „în spate„ tehnologie.
Impresia mea este că multe organizații au identificat riscuri doar cu privire la partea formală a cerințelor GDPR.
A trecut un an de la intrarea în vigoare a GDPR-ului. Ce s-a schimbat în decursul acestui an?
AM: Îmi este greu să pun un diagnostic general valabil. La începutul anului 2017 intereseul era destul de redus. Apoi, în 2018 a existat ceva efervescență din partea tuturor actorilor implicați. Nu pot să nu amintesc numărul imens de „consultanți GDPR„ care au apărut de nicăieri. Este însă o evoluție firească. După cum spuneam, și aici discutăm tot despre un ciclu de viață.
Cum vedeți implementarea Directivei NIS în România? Care sunt cele mai mari provocări ? Ce măsuri au fost luate până în prezent ?
AM: Sectorul privat are cea mai mare competență în domeniul securității informatice, motiv pentru care el trebuie să fie implicat activ în domeniul securității IT. Ori eu constat că acest lucru nu prea se întîmplă. Altfel nu îmi explic de ce, atunci cînd o lege este pusă în dezbatere publică și se primesc propuneri, nu prea se ține cont de nimic din cele ce vin dinspre industrie.
Legea 368/2018 a avut o viață cam complicată iar rezultatul mi se pare stufos, neclar ca terminologie și pe ici pe colo incomplet. Sînt acoperite aspecte care intră și sub incidența GDPR și de aici avem o anumită terminologie/cerințe. Băncile au reglementări/recomandări/ghiduri specifice (a se vedea EBA sau regulamentele BNR) dar intră și sub incidența acestei legi.
Mi-aș fi dorit să regăsesc în lege sintagme precum: „stadiul actual al tehnologiei„, „securitate implicită și din momentul proiectării„ sau „responsabilitatea managementului„,.Legea menționează „categorii„ de activități și pentru acestea vor fi elaborate „norme tehnice„. Dar sînt și „cerințe minime de securitate„.
GDPR-ul face referire la „proporționalitatea„/„adecvarea„ măsurilor de securitatea.
Legea 368 impune și ea obligativitatea operatorilor de servicii esențiale să implementeaze măsurile tehnice și organizatorice adecvate și proporționale.
Eu am o anumită înțelegere asupra „proporționalității„ și „adecvării„, dar mă întreb: oare o fi corectă, atît timp cît legea nu spune la ce se referă cele două carcateristici?
Cine credeți ca ar trebui să se implice mai mult în diseminarea importantei datelor personale? Instituțiile publice, Autoritățile naționale de supraveghere sau ONG-urile din domeniul protecției datelor?
AM: Cît de mult ar trebui să se implice cei nominalizați de dvs. îmi este cam greu să spun. Pot însă să afirm că este o responsabilitate partajată: părinți, școală, ANSPDCP, ONG-uri. Fac însă o mențiune: ONG-urile fac muncă voluntară și nu se pot substitui unor responsabilități ce revin instituțiilor publice. Acestea din urmă ar cam trebui să fie în linia întîi.